37 norocoase

marți, 22 decembrie 2009

Minus zece grade, viscol si ninsoare.
Asa e azi afara. Dar tocmai asta m-a facut sa ies din casa. Presimt ca daca ajung in varful dealului o sa pot trage cateva cadre interesante. Urcusul, insa, e greu, al naibii de greu. Zapada e moale, de aproape jumate de metru. Pas dupa pas imi croiesc carare prin omat. Copacii sunt cocosati de atata greutate pana la pamant. Cateva crengi reusesc sa ma atinga, pe fata. Le simt, din plin, dar nu renunt, continui sa urc. Aici sus, vantul e mai puternic si ninsoarea e mai abundenta. E posibil ca atunci cand ajung in varf vizibilitatea sa fie aproape de zero, dar ma incapatanez sa urc constient din ce in ce mai mult ca tot efortul meu va fi in zadar. Dupa inca o ora prin nameti ajung sus. E perfect! Atmosfera extraordinara, vizibilatate numai buna, lumina cata trebuie, chiar ma felicit in gand (sau poate o fi fost cu voce tare, nu mai stiu!) ca n-am renuntat la idee. Imi caut locul, asez tacticos trepiedul, apoi camera, o setez cum trebuie si cu bucuria unui copil mic cand reuseste, singur, sa construiasca o masinuta din piese lego, apas pe declansator, click...
Nimic! Din nou click... iarasi nimic!
Ma uit pe ecranul camerei. Semnul ala mic, enervant, in forma de baterie, clipea. Dupa doua ore de frig, a murit. E posibil ca injuraturile mele sa se fi auzit de foarte departe, dar ma reculeg, si ma gandesc ce ar putea revitaliza bateria mea. Solutia care imi vine in minte e sa gasesc o sursa de caldura. Singura la indemana sunt chiar eu. Imi dau geaca jos, ridic bluza, tricoul si lipesc acumulatorul de piele. Toate cele douazeci de grade cu minus au navalit asupra celor treizecisisapte ale mele, facand o medie aritmetica dezastroasa pentru confortul meu.
Dupa un minut pun acumulatorul in camera si o deschid.....
A mai aparut o linie de vitalitate. Fara sa clipesc pun ochiul in vizor.... focus.... click!


Libertatea la ea acasa

sâmbătă, 12 decembrie 2009

E o dimineata de august.
Afara, sunt vreo douazeci de grade si vantul bate destul de tare si ploua marunt, de parca nu ar vrea sa se opreasca niciodata.
Ei da, sunt in Olanda, intr-un camping mare cam cat un orasel civilizat din Europa, inconjurat de milioane de rulote sau casute de vacanta, undeva, pe malul unui lac, langa Amsterdam. Cu gandul la gasirea libertatii absolute, promise de toti cei care m-au incurajat sa vizitez capitala Tarilor de Jos, pornesc la drum. De cand am intrat in oras mi-au sarit in ochi puzderia de biciclete si agitatia mare. Oamenii... si mai albi si mai negri, unii sunt treji altii drogati, unii sunt calmi altii mai agitati (despre astia am aflat mai tarziu care este cauza starii lor), unii isi fac "treburile" la pisoarele amplasate chiar pe trotuar, altii intra in spatele unor vitrine unde sunt afisate, la "vanzare", fete(si nu numai) goale pusca, ...unii care isi prepara "tigari" pe caldaram in fata la Madame Tussaud, altii le iau gata facute din Coffee Shop (categorie in care, cred, intru si eu) ...unii care stau in case, iar casele plutesc pe canalele care traverseaza orasul, unii care te invita, subtil, sa cumperi pastile de la ei si nu stiu de ce sunt convins ca nu e vorba de aspirina, toti petrec si absolut toti merg pe biciclete.

Acum nu stiu sa zic daca libertatea e sentimentul ala confuz, euforic produs al marijuanei sau al faptului ca te poti pisa in voie chiar pe strada, dar pot spune ca dupa vizita la Coffee Shop as fi putut jura ca vad starci care bat in geamul casei.

Amsterdam?
Lekker!


amintiri bologneze

luni, 7 decembrie 2009

Maranello. In fata muzeului Ferrari pe care tocmai il vizitasem, un tip cu un cartonas in mana ma invita, vorbind intr-o engleza de balta, sa incerc un 430 Spider Coupe. Ma uit in spate sa ma asigur ca nu cumva vorbeste cu altcineva si cu gandul la un raspuns peste puterile mele financiare zic: How much?
Raspunsul a venit fulgerator: Sixty euro, fifteen minutes! Tremurand si anticipand o experienta incredibila, semnez o hartie scrisa in engleza si italiana, evident, fara sa citesc macar o propozitie si ma urc la volan. In drepta langa mine un nene burtos imbracat cu o salopeta pe care scria cu litere galbene. F439 Spider Coupe. Da, Ferrari.
Imediat dupa Maranello am plecat spre Bologna. Drumul e destul de scurt. N-am scos prea multe vorbe. Toate gandurile mele refuzau sa paraseasca pista si locul din stanga bolidului. Chiar aveam un plan pentru Bologna. Sa pozez obiectivele. Biserica San Petronio, vestitele turnuri Asinelli si Garisendo, Fantana lui Neptun, o panorama in Piazza Maggiore si multe altele dar ochii mei vedeau altceva... un turometru care urca pe la noua mii de turatii, o clapeta la mana dreapta care cerea apasata din cand in cand pentru ca imaginea din fata sa para din ce in ce mai ingusta. 489 de cai! O imensa forta se declansa la fiecare apasare a pedalei. Inima pulsa. Incercam sa nu clipesc. Simteam ca de fiecare data cand inchid ochii pierd controlul. Culoarea predominanta, Rosu. Totul se petrecea prea repede. Depasea perceptia mea pentru normal. De fiecare data cand apasam clapeta din dreapta pentru viteza superioara in timp ce acceleratia era la podea, simteam cum tot sangele imi invadeaza capul si respiratia mi se taie pentru o clipa. Zgomotul inconfundabil parca spunea... apasa, hai, mai tare, eu pot si stiu ca si tu vrei!!!... 5,6,7,8, noua mii de turatii..... visez??? FERRARI!!!

Bologna.... e clar ca tre sa revin!


1 Decembrie cu iz de odinioara!

joi, 3 decembrie 2009

Deeesteaaaptaa-teee Romaneeeeeee.... Asta imi suna in urechi de dimineata. Tancuri, mitraliere, parade, fanfare, la televizor, pe strada, la radio, peste tot e zarva mare. Plec din oras. Pe drum, intr-un sat o trupa de copilasi cu stegulete in mana, traverseaza ordonat, in coloana, strada. Dintr-o data parca hainele-s prea mari si parca eu prea mic. Se aude o usa deschizandu-se. Printr-un gest reflex sunt in picioare. Toti suntem in picioare. Inelul de la esarfa rosie e prea strans, stiu asta, dar nu-i timp. In cor, incepem... Treeei culoooori cunoooosc peee lumeeee, amiiintiiind de-uuun braav pooopoooor... Buna dimineata, dragi elevi!, rasuna o voce. Corul din nou: Sa traiti, tovarase profesor! Un gust de guma Turbo amestecat cu cel de suc Brifcor ma face sa inghit in sec. Imi vin navala in minte painea pe cartela, portocalele... doar iarna, de craciun; inghetata vafa la 3 lei, covrigii cu lapte acru in sticla cu gura mare acoperita cu capac de staniol, tigarile Cismigiu, pufaite prin scari de bloc, crevetii vietnamezi prajiti in putin ulei si salamul cu soia, mirosul de nechezol, dimineata; bananele verzi puse la copt pe dulap, halvita, merele murate, braga, placintele dobrogene, pepsiul, doar pe litoral; bomboanele de brad, grisinele, eugeniile, tabletele de glucoza...
Ce pofta-mi veni.... de copilarie!


 

Fuga

luni, 30 noiembrie 2009

Inima ...mai sa-mi sara din piept.
Bum-bum, bum-bum. O ignor, alerg mai departe. Picioarele ma dor, rochia abia o mai pot ridica... e tot mai grea. Se agata, o trag... se rupe.
Bum-bum, bum-bum. Nu ma uit inapoi, alerg. Imi apar in minte imagini... vorbe... Vrei sa fii sotia mea? Esti ingerul meu pazitor, am nevoie numai de tine.
Bum-bum, bum-bum!
Ma afund intr-o balta. Simt raceala mocirlei care tocmai m-a invadat. Nimic nu conteaza, trebuie sa fug. Mintea iar mi-e scrutata... Iubito vom avea multi copii, tu nu va trebui sa muncesti niciodata. Bum-bum, bum-bum. Un toc a cedat. Scot pantoful. Imi trebuie o secunda sa respir... Gata, fug. Voalul, fluturand, inca se mai tine in cateva clame. Alte imagini, alte cuvinte... Draga mea, voi face tot posibilul sa nu-ti lipseasca nimic.
Bum-bum, bum-bum. Simt un gust amar... al lacrimilor amestecate cu rimelul, cu fardul... sau, poate, e doar gustul amar! Trebuie sa ma indepartez cat mai mult. Un spin... simt caldura pe picior. Stiu ca e o dara de sange. Alerg mai departe. ... Scumpa mea, daca ma vei asculta, totul va fi perfect! 
 Bum-bum, bum-bum. 
Alte vorbe, ale mele... Dragul meu, furatul miresei e o traditie, de ce trebuie sa te superi? ....
Bum-bum, bum-bum, bum-bum
Mai am inca putin... si scap.
Bum-bum, bum-bum, bum-bum...
De ce a crezut el ca poate sa dea in mine?






Am fost... odata!

duminică, 29 noiembrie 2009

Treimi
Scancet, pelinci, lapte de capra;
Minge din par de vaca, opinci, islaz;
Catrinta, hora in sat, pamant;
Arcan, razboi, sange;
Acasa, Maria, Tudorel;
Recolta, paine, foamete;
Colectivizare, griji, saracie;
Cincinal, mecanizare, productie la hectar;
`89, revolutie, libertate;
Sperante, Bucurii, Impliniri;
Copii, Nepoti, Stranepoti;
Amintiri, atat, amintiri.
In numele Tatalui, al Fiului...


Azi n-am chef!

vineri, 27 noiembrie 2009

AZI... N-AM CHEF!
Mi-am dat seama de asta inca de dimineata, cand cu o miscare gresita am daramat paharul cu periutele de dinti. Care dintre ele a cazut in vasul de toaleta? ...evident, a mea.
Scaunul de la masina e rece, schimbatorul e rece, volanul e rece si el... parbrizul e inghetat. Razuitoare, evident, n-am!
E dimineata de sambata. De ce sunt in masina la ora asta? A, da, merg sa incerc sa fac cateva poze. De ce, oare, ca doar n-am chef?
La semafor... rosu. Al doilea semafor... tot rosu. La al treilea.... rosu si aici. In sfarsit, al patrulea si ultimul.... galben... spre rosu.
Am mai zis doar, azi n-am chef! Nu stiu de ce intotdeauna dimineata in masina incepe sa se incalzeasca exact cand ajung la destinatie. Posibil sa fie din cauza ca orasul e mic si distantele, pe masura, dar eu stiu sigur ca azi n-am chef de nimic!
Ajung in padure. Cobor din masina. De ce oare ca abia ce se incalzise inauntru?
Liniste. Cateva frunze cad. Le aud cum fosnesc pana la pamant. Ar trebui sa pun trepiedul cu camera si sa incerc cateva cadre. Nu pot, nu vreau, azi n-am chef!
Fac, totusi, cativa pasi, indepartandu-ma de masina. Urechile imi tiuie, sigur de atata liniste. Intr-un copac de langa mine zaresc o bufnita. Se uita mine si parca imi zice: Hai ma, imi faci si mie o poza? Dar camera e in masina, ca, de, azi n-am chef!
Ma intorc. Cu greu fixez camera pe trepied. Iau telecomanda in mana si astept. Daca mai stau mult asa s-ar putea sa-mi vina cheful, asa ca...... click si:
UITE!


Intr-o dimineata!

joi, 26 noiembrie 2009

Ora 9, dimineata.
Toamna tarzie.
Afara.... ceata, umezeala, frig, exact ceea ce-si doreste fiecare cand pleaca luni dimineata de acasa cu ganduri si sperante de o saptamana mai buna. O las pe fiica-mea in graba (nici nu stiu de ce ca doar nu arde nimic) la gradinita si bag in viteza intai spre birou. Picioarele reci imi dau semne ca poate am gresit in alegerea pantofilor in dimineata asta. Intra si viteza a doua. Deja ma gandesc ce as putea face la birou... hmmm, as avea treaba destula, balante, registre, declaratii, o gramada. Ii dau a treia, trebuie sa pornesc si stergatoarele. Din cer cade ceva intre ploaie, chiciura, ninsoare. Pe strada, lumea...  zgribulita, isi cauta grabita un loc la caldura. Scot din viteza. Sunt la semafor. Rosu. O vanzatoare cu un morman de ziare in mana imi face semn sa cumpar unul. As cumpara numai sa n-o mai vad cum sta afara, dar azi n-am chef. In dreapta doua buze tocmai se dau cu ruj, in oglinda retrovizoare. Verde. Hmmm ar merge niste poze pe ceata asta. Camera o am la mine (fara discutii, intotdeauna). E luni, totusi, e treaba de facut. Din spate un cor de sirene navaleste in urechile mele. E verde asa ca bag din nou intr-a intaia. Daca as iesi doi kilometri din oras as putea gasi subiecte de pozat. Da, sigur as gasi. Mai am un pic si ajung la birou. Incerc sa parchez si scot din viteza. Stau cateva secunde. Cineva imi spunea cu cateva zile inainte ca intotdeauna e bine sa-ti urmezi instinctele. Bag in viteza si demarez in tromba. Instinctele mele n-au chef azi de munca de birou!

Dupa 20 de minute... multumesc in gand celui care m-a sfatuit asa. Las masina la poalele padurii din apropierea orasului si incep sa urc. Surprinzator, aici e soare si mult mai cald ca in oras. Gafai, vreau sa ajung repede sus. Vreau sa mai reziste un pic ceata. Stiu ca o sa fie bine. Picioarele imi reconfirma alegerea gresita a pantofilor.

Sunt sus. Gata. Uite!


shadow of a crazy mind

joi, 12 martie 2009