Venatus immortalis

miercuri, 27 ianuarie 2010


Stau in zapada pana la brau, cu arma atintita spre vanat, cu ochiul in vizor. Astept. S-o vad mai bine, sa pot ochi, sa trag... sa fie a mea.

Nu mi-as fi inchipuit postura asta cu un ceas in urma cand iesisem la o plimbare pe o poteca ce o descoperisem de curand in padure. Zapada scartaie sub talpile bocancilor, lucru ce ma enerveaza la culme pentru ca nu pot auzi zgomotul padurii.  Plimbare am zis? E clar ca n-are rost sa ma pacalesc. Sunt la vanatoare. Intotdeauna fac asa. Cu armele la mine, pregatit sa ochesc si sa trag.

Am vazut-o de la departare. Atunci m-am oprit. Mi-am ales cu grija un loc cu vizibilitate si m-am infipt in zapada.

E frig, foarte frig. In privinta asta ma atentioneaza toate extremitatile mele. Stiu ca nu mai pot astepta mult. Si mana a inceput sa-mi tremure. Instinctul de vanator imi spune ca va aparea, ca trebuie sa mai astept.

Uite-o!!!
Trag aer in piept. Ochesc. Mi-a intrat in vizor. Pun degetul pe tragaci. S-a oprit. Se uita la mine. Inima-mi parca nu mai bate. E liniste. E cald...

Trag.

De-ar sti ca e a mea pentru totdeauna!?




arma: Nikon D200, 70-300

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu