Neconditionat

sâmbătă, 13 martie 2010

Treceam podul la intrare in oras, astazi, cand, deodata, zaresc  doua lebede, care incercau sa-si croiasca drum prin fagasurile lasate de gheata in apa, intocmai cum erau jocurile labirint in care trebuia sa pui creionul la intrare si apoi sa cauti traseul, fara intreruperi, pentru a  ajunge la destinatie.
Ma grabesc sa scot camera din rucsac pentru a importaliza momentul. Incerc sa dau cu maneca paltonului zapada ce acoperea balustrada podului, pentru a ma sprijini mai bine, pun ochiul in vizor si incerc sa incadrez cumva. Distanta e considerabila pana la ele si ma gandesc ca poza n-ar spune foarte multe. Doua lebede care stau pe apa. Sunt mii de cadre asa, unele de exceptie chiar. Apas declansatorul si ma gandesc sa renunt. O voce din spatele meu ma face sa tresar:
- Stiti, ele stau aici de asta toamna, spune omul, echipat cu o vesta reflectorizanta si o matura in mana. Eu pe podul asta muncesc si le vad in fiecare zi. Le-am dat si nume, Mitica si Eleonora.
Zambesc la auzul numelor, si incerc sa-l intreb cum de au ramas peste iarna aici, dar el mi-o ia inainte:
- Pe ea, asta vara, au reusit s-o incolteasca, cand era pe mal, cativa caini vagabonzi si i-au frant o aripa. Apoi nu a mai putut zbura. Incerca, saraca, dar nu era chip sa se desprinda de pe apa. El statea si o privea si tot timpul era in jurul ei, protector. De fapt, tot el, s-a repezit si la cotarlele alea doua atunci cand au atacat-o.
- Serios, zic eu, usor timp si parca un pic neincrezator in povestea maturatorului?
- Da, erau vreo zece de toate, dar cand a venit toamna, restul si-au luat zborul. Ea n-a putut pleca. Pur si simplu nu reusea sa mai zboare. El se desprindea asa usor de pe apa in zbor, parca sa-i arate ei cum se face si apoi revenea langa ea. Eu toata iarna le-am adus de mancare si le-am si incropit un culcus sub pod.

Stiam ca lebedele se imperecheaza pe viata, dar pana la povestioara asta n-am dat o asa mare atentie informatiei asteia.

Inainte de a-mi lua la revedere de la omul cu povestea imi spune:
- Bunicul meu era, domnule, cel mai chipes si vrednic voinic din satul lui. Tare mult s-a luptat bunica-mea sa-i castige atentia si s-o ia de nevasta. In final, chiar a reusit. Apoi a venit razboiul si bunicu s-a dus la lupta. S-a intors saracul, din razboi, cu picioarele amputate de la genunchi. Bunica, a avut grija de el, pana cand s-a prapadit.
- In fiecare duminica ma duc la mormantul lor, pentru ca-s impreuna si acum, si aprind o lumanare langa crucea pe care scrie mare ELEONORA SI MITICA APREOTESII.

3 comentarii:

doina spunea...

mi-a mers la suflet povestea ta...
am si eu amintirile mele cu lebede;acum stiu ce pun azi pe pagina mea:)

apopida spunea...

Multumesc Doina, ma bucur ca ti-a placut povestea!

Crisss spunea...

O poveste..si doua mari iubiri ! Minunat ...

Trimiteți un comentariu