Maria

duminică, 11 aprilie 2010

O fiinta.
Un suflet. Lasat singur... de prea multa vreme, de rude, de oameni... de tot.
O camera, din paie si lut, cu o fereastra murdara si pamant pe jos.
Un pat... si o masa. Atat incape in odaia minuscula in care isi duce veacul.
Un blid de mancare. Atat primeste in fiecare zi... de la un strain.
Un secol. Cam atatea primaveri a numarat.
Un simt pierdut. Vederea.
O lacrima. Mai multe, de fapt, a varsat cand am intalnit-o.
O intrebare. De ce ma tine Domnul atat pe pamant? Pentru ca eu vreau la El, mama, vreau la El!

...
O usa inchisa.
O umbra in dreptul ei... a disparut.
O lacrima, acum, a mea!

5 comentarii:

CIMPOACA LAURENTIU spunea...

excelenta imagine...extrem de expresiva.

doina spunea...

imaginea aceasta doare mai mult decat cuvintele.....

Costea Andrea Mihai spunea...

da..dureros de buna executia..felicitari

Hiacint spunea...

Intervin offtopic, insa nu am gasit o adresa de contact: Sunt Mihaela Butnaru, de la bookblog.ro, poti afla mai multe despre mine de acolo sau de pe blogul personal. Momentan lucrez la un studiu despre comunicarea pe bloguri si am nevoie sa imi raspunzi la 16 intrebari despre blogging. Daca te intereseaza sa participi la acest studiu, trimite-mi un e-mail la adresa mihaela.butnaru[at]gmail.com si iti voi da toate detaliile. Participind poti cistiga, prin tragere la sorti, un premiu surpriza.

Anonim spunea...

Te doare tot cand citesti,place ...nu e lasat singur,ai fost tu, ...si noi

Iuliana

Trimiteți un comentariu