Dilema!

joi, 29 iulie 2010

- Baietel!
- Ba nu, fetita!

Asa ma contrazic cu fiica-mea, in joaca, de vreo luna incoace, de cand burta lui mami a inceput sa ia proportii, de cand i-am explicat asteia mici ca acolo e un bebelus care o sa-i fie (cam pe cand o sa vina Mos Craciun) fratior sau, ma rog, cum ar vrea ea, fetita.
Da, stiu, ar trebui sa zic ca nu conteaza ce e, si ca ar trebui sa ma bucur indiferent de sex, dar ar insemna sa mint. Imaginati-va ca va ofera cineva inghetata, dar va pune sa alegeti intre cea de vanilie si cea cu ciocolata. Bunul simt v-ar motiva sa spuneti ca nu conteaza ca doar tot inghetata este si daca nu cumva sunteti alergic la vreo substanta din ea care v-ar putea aduce vreun soc anafilactic, atunci n-are cum sa fie, decat delicioasa, chiar daca in minte optiunea catre una sau alta e foarte clar definita inainte de a vedea, macar, ambalajul.

Am intrebat-o intr-o dimineata...
- De ce vrei  sa fie fetita?
Fara sa stea pe ganduri mi-a spus:
- Pai, uita-te in camera mea, ce-o sa facem cu atatea papusi daca o sa fie baietel?

Trebuie sa recunosc ca, uneori, logica astora mici, poate fi imbatabila, dar eu nu ma las...

- Baietel!
De dincolo se aude, ferm:
- Ba nu, FETITA!

Every wish will come true!

vineri, 2 iulie 2010

Aveam vreo opt ani si frecventam cu succes cursurile, la zi, ale clasei intai.
In fiecare dimineata, tin minte, treceam prin fata magazinului ”Punguta cu doi bani”. In vitrina trona cea mai frumoasa bicicleta ce-o vazusem eu pana atunci. Era o aparitie noua pentru ca nu semana cu nimic din ceea ce exista pe strada. Pe cadrul  vopsit intr-un  albastru azuriu scria cu litere albe "Cometa albastra".
In fiecare dimineata ma opream cateva minute s-o admir si sa imi inchipui cum o calaresc pe coclaurile periferiei orasului. Stiam ca nu o pot avea pentru ca ai mei nu-si puteau permite asemenea cheltuiala din salariile lor modeste, in schimb, speram s-o gasesc tot acolo, dimineata dupa dimineata, si sa fie a mea pentru doua minute de visare.
A venit si ultima zi din clasa intai. Imbracat frumos, cu emotii mari pentru festivitatea de premiere, am plecat spre scoala. Ajuns in fata vitrinei... stupoare. Cometa albastra disparuse. In locul ei era agatata cea mai urata papusa din cate am vazut. Lacrimile mi-au umplut instantaneu ochii. Serbarea mi s-a parut anosta si abia daca mi-o amintesc.
Tata incerca sa ma inveseleasca si imi spunea ca totul o sa fie bine. N-aveam eu urechi atunci sa inteleg ce se intampla, de fapt.
Acasa, in pragul usii, mama zambea larg. Ma enerva ca zambea si ca nu-si dadea seama ce durere era in sufletul meu. M-a poftit in sufragerie sa intampin, cica, un musafir. Exact de musafiri n-aveam eu chef, dar, cu capul in pamant am trecut, prin hol, in sufragerie. N-am cum sa exprim in cuvinte ce-a urmat. Citeam, incet, in gand, cu toate ca o facusem de sute de ori pana atunci... "COMETA ALBASTRA".

...

Mama cu tata, in bucatarie:
- Ai adunat atatia ani camerele acelea foto, si acum le-ai dat... 
- Nici o secunda nu-mi pare rau, draga mea, nici macar o secunda...

Eu deja conduceam cometa prin universul periferiei!