Mamaliguta cu lapte

luni, 29 martie 2010

Un prieten m-a rugat astazi sa merg pana la gradinita unde socializeaza fiica lui. Vroia cateva poze la sarbatorirea varstei de trei anisori si s-a gandit ca eu as fi destul de avizat pentru treaba asta. Totul a mers struna dar, la sfarsit, cand imi pregateam rucsacul pentru a pune camera,  am vuzut imaginea asta.





Habar n-am de ce, dar mi-am amintit de bunica. In vacantele de vara, seara, dupa ce termina treaba pe afara, bunica imi pregatea cate un castron din acela de lut, cumparat din iarmarocul saptamanal, plin cu lapte proaspat muls, in care aruncam bucati de mamaliguta calda, iar mai apoi ma cuibaream in varful patului, intre pernele mari si racoroase si asteptam cu nerabdare sa vina, si ea, langa mine si sa ma adoarma spunandu-mi povesti din copilaria ei.

Imi vine sa ma urc in masina, sa plec la ea, in satul uitat, parca si acum de lume, si s-o strig din poarta casei...

- Mamaaaiaaaa, ai muls vaca?

Lizuca si Patrocle

luni, 22 martie 2010

Cand am vazut cadrul asta, imediat, l-am asociat cu celebra poveste a lui Sadoveanu, Lizuca si Patrocle. Imi aduc aminte cand mi-a citit-o mama, prima data, intr-o seara de mai. Eram la bunici, la tara. Nu cred ca am dormit prea mult in noaptea aceea din pricina planurilor pe care le-am facut.
Dimineata, cu buzunarele pline, l-am luat pe Labus, ca de, la "Patrocle", cum mi-ar fi placut mie, nu vroia cu nici un chip sa raspunda micutul, si dus am fost spre padurea din apropierea casei bunicilor. Am pastrat incarcatura din buzunare pana la intrarea in padure, ca doar stiam drumul pana acolo si n-avea rost sa o irosesc.
Pe Labus l-am pierdut aproape de intrarea in padure. Gasise o catelusa care cara un lant dupa ea, probabil scapase de prin vecini. N-aveam de unde sa stiu eu atunci ca pentru un pic de "dragoste" iti poti lasa balta cel mai bun prieten! Mai tarziu m-am dumirit.
Un pic suparat dar entuziasmat de povestea Lizucai, mi-am continuat drumul prin padure. Descarcam putin cate putin incarcatura din buzunare, sperand sa gasesc aceeasi urma la intoarcere pana cand mi-am dat seama ca nu mai am nimic de aruncat. Terminasem tot. Acum, ori buzunarele mele erau prea mici, ori am aruncat eu prea mult pentru ca nu facusem decat vreo suta de metri de cand incepusem sa las dara. Nu intelegeam unde am gresit. Lizuca strabatuse un drum mult mai lung si ea aruncase cenusa, iar eu aveam ceva mult mai bun si mai greu ca sa nu bata vantul si sa-mi stearga urma.
Hotarat sa cer cateva explicatii mamei cu privire la poveste, fac cale-ntoarsa. La cativa metri de mine niste ciori se uitau curioase. Parca ma intrebau: Mai ai? Mai ai? Le alung cu dispret si ma intorc acasa, suparat si de faptul ca urma lasata de mine disparuse brusc.

In seara asta vreau sa-mi citeasca "Praslea cel voinic si merele de aur".

O aud parca si acum pe bunica din bucatarie...
- Pregatisem niste graunte pentru gaini, cine a umblat cu ele?

Amintiri

miercuri, 17 martie 2010

Dimineata de februarie, 2008. Romania. Orasul Bacau.

Suna telefonul. Cu ochii aproape inchisi ma uit la ceas. E prea devreme. Nimeni nu ma suna asa devreme. Apas butonul verde si, fara sa scot vreun cuvant, aflu de la un amic, cu stupoare, ca o fosta iubita din liceu, tocmai s-a prapadit, intr-un cumplit accident de masina. Incerc sa-mi infund capul inapoi in perna, sa ma prefac ca e, totusi, un vis. Imagini din liceu imi vin in minte. Caut un cuvant sa o descriu si singurul care-mi vine in minte este “delicata”. Exact asa era. Niciodata nu ridica vocea, dar  stia sa-si faca inteleasa parerea, era fata care nu stia sa spuna “nu”, intotdeauna cu zambetul pe buze.
Am iesit impreuna de cateva ori, insa nu eram pe aceeasi unda. Eu eram un agitat, vroiam adrenalina, vroiam actiune, eram mereu impotriva sistemului, rebel si razvratit. Ea era gratioasa asemeni unei balerine, vroia sa mergem la opera si la ateneu, sa ne plimbam prin parc iar, seara, sa ne asezam pe o banca si sa ne spunem unul altuia vorbe de dragoste.
Stiu ca m-a iubit pentru ca mi-a spus-o de multe ori. In clasa prin biletele parfumate, in parc mi-o soptea la ureche.
Eu... nu i-am spus-o niciodata.
La inmormantare nu m-am dus. Pur si simplu n-am putut. Vreau sa mi-o aduc aminte asa cum o stiam in liceu.
Scotocesc prin albumele mele foto din liceu si  gasesc o jumatate de poza. Imi aduc aminte de ea. Imi placea sa fac poze inca din liceu. Aveam un aparat SMENA pe care-l purtam in rucsacul de scoala si cu care imi placea sa surprind oameni si locuri. La sfarsitul liceului am facut cateva poze colegilor mei si apoi am cerut, fiecaruia, sa scrie pe spatele pozei cateva cuvinte. Ea a tinut mortis, hmmm, ce cuvant nepotrivit acum, sa faca poza cu mine. Am rugat un coleg sa apese declansatorul.
A scris ceva pe spatele pozei, apoi a rupt-o in doua. Jumatatea cu mine a pastrat-o ea, iar jumatatea in care aparea ea, o tin eu, acum, in mana. 
Citesc cu voce tare, chiar daca in camera nu mai e nimeni, incercad sa acopar vocea ei, care imi suna destul de tare in minte...

PENTRU ATUNCI CAND VOR FI DOAR AMINTIRI...

Asta este motivul pentru care, acum, martie 2010, eu, Adrian Popa, fotografiez.
Pentru M.,
MULTUMESC!



Nu mai pot!

luni, 15 martie 2010

Nu mai pot cu zapada!
Nu mai pot cu frigul, cu manusi, caciuli, fulare, cojoace, cizme, nu mai pot!
M-am saturat sa-mi inghete extremitatile de fiecare data cand ies din casa!
M-am saturat sa dirdii de frig, dimineata, incalzind masina!
Nu mai pot cu poleiul de pe strazi!
Nu mai pot cu ziua pana la cinci!


E martie, e primavara? Sa vina, naibii, odata!
Vreau caldura, vreau culoare, vreau arome!
Vreau sa port tricourile, pe care mi le-am cumparat la reduceri, in iarna asta!
Vreau muzica la terase, vreau sa ma plimb, pana seara tarziu, in parc!
Vreau la padure sau vreau la mare!
Vreau sa ma duc sa duc gunoiul in pantaloni scurti!
Vreau sa beau cafea, dimineata, in balcon!

Deocamdata, nu mai vreau alb-negru!

Neconditionat

sâmbătă, 13 martie 2010

Treceam podul la intrare in oras, astazi, cand, deodata, zaresc  doua lebede, care incercau sa-si croiasca drum prin fagasurile lasate de gheata in apa, intocmai cum erau jocurile labirint in care trebuia sa pui creionul la intrare si apoi sa cauti traseul, fara intreruperi, pentru a  ajunge la destinatie.
Ma grabesc sa scot camera din rucsac pentru a importaliza momentul. Incerc sa dau cu maneca paltonului zapada ce acoperea balustrada podului, pentru a ma sprijini mai bine, pun ochiul in vizor si incerc sa incadrez cumva. Distanta e considerabila pana la ele si ma gandesc ca poza n-ar spune foarte multe. Doua lebede care stau pe apa. Sunt mii de cadre asa, unele de exceptie chiar. Apas declansatorul si ma gandesc sa renunt. O voce din spatele meu ma face sa tresar:
- Stiti, ele stau aici de asta toamna, spune omul, echipat cu o vesta reflectorizanta si o matura in mana. Eu pe podul asta muncesc si le vad in fiecare zi. Le-am dat si nume, Mitica si Eleonora.
Zambesc la auzul numelor, si incerc sa-l intreb cum de au ramas peste iarna aici, dar el mi-o ia inainte:
- Pe ea, asta vara, au reusit s-o incolteasca, cand era pe mal, cativa caini vagabonzi si i-au frant o aripa. Apoi nu a mai putut zbura. Incerca, saraca, dar nu era chip sa se desprinda de pe apa. El statea si o privea si tot timpul era in jurul ei, protector. De fapt, tot el, s-a repezit si la cotarlele alea doua atunci cand au atacat-o.
- Serios, zic eu, usor timp si parca un pic neincrezator in povestea maturatorului?
- Da, erau vreo zece de toate, dar cand a venit toamna, restul si-au luat zborul. Ea n-a putut pleca. Pur si simplu nu reusea sa mai zboare. El se desprindea asa usor de pe apa in zbor, parca sa-i arate ei cum se face si apoi revenea langa ea. Eu toata iarna le-am adus de mancare si le-am si incropit un culcus sub pod.

Stiam ca lebedele se imperecheaza pe viata, dar pana la povestioara asta n-am dat o asa mare atentie informatiei asteia.

Inainte de a-mi lua la revedere de la omul cu povestea imi spune:
- Bunicul meu era, domnule, cel mai chipes si vrednic voinic din satul lui. Tare mult s-a luptat bunica-mea sa-i castige atentia si s-o ia de nevasta. In final, chiar a reusit. Apoi a venit razboiul si bunicu s-a dus la lupta. S-a intors saracul, din razboi, cu picioarele amputate de la genunchi. Bunica, a avut grija de el, pana cand s-a prapadit.
- In fiecare duminica ma duc la mormantul lor, pentru ca-s impreuna si acum, si aprind o lumanare langa crucea pe care scrie mare ELEONORA SI MITICA APREOTESII.

fwa photo

joi, 11 martie 2010

Baietii de la www.fwaphoto.com s-au gandit ca azi merit eu prima pagina!

Nu pot decat sa le multumesc!

La multi ani, MAMI!!!

luni, 8 martie 2010


Azi mi-am adus aminte de pozele alea, de pe vremea Dictatorului (Ceausescu, sa fiu exact, ca-n ziua de azi nu mai stii cum mai interpreteaza omul!) in care, la gradinita, era un carton mare pictat cu ghiocei si cu prea bine cunoscuta urare "La Multi Ani, Mama, de 8 Martie!", frumos colorat de catre doamnele educatoare (ma intreb acum, oare de ce, ca doar pozele erau alb-negru?). Intram, pe rand, in spatele lui, scoteam capul prin gaurica si un nene ne striga vesel... Paaaasaaaaricaaaaaa! Si PAC, gata poza!

Asa ca ne-am gandit, mami, dimineata, in timp ce incalzeam masina, la minus cateva grade, eu si Bri, sa-ti spunem, urmand acelasi stil de acum trezeci de ani, adaptat la realitatile noastre, ca...
TE IUBIM!

Deeeee ziuuuuaaaa taaaaa, maaaamiiiicooooo,
In daaaar ti-am aaaaduuus inimaaaaaaaa.....

 La multi ani!

My Lucky Charm

joi, 4 martie 2010

- Tati, tati pot sa merg si eu cu tine?
- Asteapta-ma, te rog, in masina, nu dureaza mult.

Abia rasarise soarele dupa o lunga perioada de negura plina de ploaie si ceata. Stiam ca drumul prin padure va fi anevoios, plin de noroi si alunecos. De asta am rugat-o sa stea in masina. Vroia foarte mult sa mearga dar, nu puteam s-o tarasc prin noroi. Speram, in sinea mea, ca voi prinde cateva cadre cu umbre puternice, asa cum imi doream, iar apoi ma voi intoarce imediat la masina.

Tot timpul m-am gandit ca s-a plictisit de povestile ce le asculta in masina, m-am gandit ca e suparata pe mine, ca am lasat-o sa ma astepte, m-am gandit ca poate s-a speriat de ceva.
Oricum la pozat nu mi-a iesit nimic.

Lacrima de pe obrazul ei imi arata ca e suparata pe mine.
- Cum sunt pozele, ma intreaba?
- Nu prea bune, ii raspund, sincer.

Dupa 10 secunde imi spune senina...
- Daca vrei sa fie bune, data viitoare sa ma iei si pe mine!

De ce oare m-oi fi gandit ca as putea avea un cadru bun prin padure cand de fapt cele mai bune sunt chiar langa mine?